Bucurestiul, 2006. Era un extraordinar moment si loc ca sa fim o parte a …(cum sa zic?) a lumii, cred.
Niciun amestec de cuvinte sau muzica sau amintiri nu poate atinge acel sens al cunosterii ca erai acolo si traiai in acel colt atemporal din lume..orice ar fi insemnat asta…
Era (si inca e) o nebunie in orice directie si la orice ora. Puteai produce scantei oriunde. Era un sens universal fantastic ca orice faceam era corect, ca noi castigam. Si asta era, cred, gandul care ne manipula, ne croseta creierii.
Acel sens al victoriei inevitabile impotriva fortelor vechiului si raului. Nu in adevaratul sens militar, fiindca nu am avut niciodata praf de pusca pe buze. Energia noastra pur si simplu triumfa. Eram pe creasta unui val inalt si frumos. Eram in tub, exact ca 2 surferi. Aveam creierul de ceara si ne ascundeam de soare, la fel ca varcolacii, ca sa putem sa ne iubim in intuneric.
Dar acum la mai bine de 3 ani, te poti urca, pe TNB, sa zicem si poti privi oriunde. Si cu ochii potriviti, aproape poti vedea urma cea mai sus a fluxului…acel loc unde in cele din urma valul loveste si se rostogoleste inapoi.
